Factura la Romtelecom

Hmm, sa vedem: am vorbit cu Dan zilnic la telefon. La telefonul fix. Al lui Babu. Mi-am mutat resedinta in vastele apartamente de vara ale parintilor. Asta pentru ca nu imi place sa stau singurica in casa noastra. N-am cu cine schimba o vorba, mi-e urat. Toate bune si frumoase, numai ca in momentul in care o sa vina nota de plata la telefon, trebuie sa o sterg englezeste. Trebuie sa ma fofilez cumva, sa dispar o bucata de timp. Pentru siguranta mea, pentru integritatea mea fizica si pentru linistea mea psihica. O sa turbeze bunicul cand o sa vada pretul apelurilor telefonice efectuate cu Elvetia. Dar ar trebui sa fie intelegator. Pentru ca dragostea nu cunoaste limite sau granite. Nimic nu ne poate desparti, nici macar distanta de mii de kilometrii. Trebuie sa ne auzim glasul cu orice cost. Aici, in cazul de fata, fiind vorba de costul facturii. Ne trimitem mesaje pe mobil. Acum, Babu o sa se enerveze iar, pentru ca si plata facturii de la telefonul meu mobil cade in atributiile lui de bunic. Asa a zis el, nu l-am obligat eu. Zice ca ma mai ajuta si el, cum poate. O sa ma ameninte, DIN NOU, ca ma taie de la pensie (pentru ca eu am cota parte din suma), ca nu-mi mai da niciun ban. Vor ramane, CA DE FIECARE DATA, amenintari in vant. Nu de alta dar va interveni mama care ii va spune imperativ: "da-i fetei niste bani!", "cati?" va intreba el, dandu-si seama ca nu are loc de intors, "un milion e bine?" va striga ea la mine triumfatoare. "Dar tu de ce nu-i dai?" va intreba bunicul. "Pentru ca eu am pe card, nu am scosi...". Mama ii va spune ca ii va da ea banii inapoi, dar pentru ca e vorba de mine, bunicul nu ia mereu banii inapoi. Imi va spune "lasa asa, si nu-ti mai dau la pensia urmatoare!". Eu voi incepe sa rad si apoi si el va rade cu subinteles, pentru ca amandoi stim ca imi va da, de fiecare data, de fiecare data, de fiecare data....